Friday, November 9, 2007

Rencontres de mon ame

Aseara mi-am sarbatorit ziua de nume altfel... am fost la teatru cu un bun prieten. O bucata de timp investita in nemurire... Nu exista bucurie mai mare pentru existenta urbana obosita decat sa gusti, sa savurezi, sa simti cum infuzia de cultura iti inunda mintea si trupul. O senzatie totala de implinire, un refugiu din cotidianul anost si mecanic. Un spectacol in doi, conceput si interpretat de Violeta Totir si Dragos Huluba. Va recomand sa va lasati si voi imbratisati de frumusetea, profunzimea si forta fantastica a acestei piese... direct de la Luxembourg, acum doar pentru noi(Centrul Cultural European, Sala Rapsodia,Str. Lipscani, nr. 53, telefon 315.89.80). Un colaj de momente de pantomima de nedescris, fiecare idee curge catre alta, toate gravitand in jurul eternului laitmotiv... iubirea, cu atractia, sexulitatea, razboiul, linistea si umorul ei fin... Un duel ritmat, pe acorduri rafinate de sunet, lumina si dans... Maestre, Dan Puric, daruiesti nemurire acestori tineri talentati prin indrumare si har! Aripile actoricesti pe care le deschizi ucenicilor tai nasc sclipiri de geniu. In fiecare secunda s-a citit pe chipul tau emotia, mandria si dedicarea fata de copiii tai spirituali, palmele tale se loveau cel mai frenetic si mai sincer in sala rece si cu miros de istorie de pe Lipscani... Nenumaratele minute de aplauze in picioare nu descriu nici pe departe recunostinta unui public infometat de cultura... Acesti oameni au intr-adevar un scop nobil pe lume si lasa ceva in urma... Noi ce daruim lumii? Te pune un pic pe ganduri acest lucru... si raman, din nou, fara cuvinte...

5 comments:

Anonymous said...

Draga Oana,

Iti urez "La multi ani!"

Eu sunt un om care studiaza pictura la inst. de arte din bucuresti si vroiam sa adaug un mic comentariu la intrebarea de final a post-ului tau: ce lasam noi lumii....
Azi, la atelier am auzit o conversatie intre profesorul meu coordonator, Horea Pastina, si una dintre elevele sale. Studenta in cauza este in anul 3 si trebuie sa-si faca licenta si diploma, iar tema aleasa este "simbolul" - valente reactualizate. Si, in discutia mai sus mentionata, incerca sa exprime de ce a ales ea ca simbol fantana, ca ea vede in fantana mister, cale initiatica etc. Si, fiind la pictura, trebuie sa reprezinte aceasta in tablouri - no text included.
Contraargumentul profesorului: noi NU trebuie sa aratam ce inseamna fantana pentru noi, ci trebuie sa observam ce ne spune fantana. S-o lasam sa vorbeasca, s-o studiem cu atentie, timp indelungat, fara un traseu programatic. Concluziile se ivi din lucru, se vor ivi pe parcurs.

Acum, ce vreau eu sa spun:

- Arta actorului ar fi lipsita de sens fara publicul ei. Publicul este extensia actorului. Iar urma lasata de noi, publicul, este chiar actul in sine de prezenta si traire la arta actorului, la arta teatrului. Nu mai conteaza atat de mult ce faci dupa piesa, ce faci toata viata apoi - daca te vei ridica vreodata la nivelul ultim al ei sau nu - actul de PARTICIPARE, ca spectator,face parte din actul creator al autorului piesei, al regizorului, al actorilor, al scenaristului etc.

- Sa lasam lumea sa ne vorbeasca, sa ne lasam infuzati de trairea artistica fara nici un regret ca noi, prin ceea ce facem ca meserie, nu-i vom atinge nivelul. Este fals. Noi i-am atins nivelul prin PARTICIPARE, prin faptul ca am fost acolo in momentul producerii ei, am fost martori, am simit, am trait, am participat. Dar sa lasam arta sa ne vorbeasca. Fara compartii, fara competitie, fara timp, fara spatiu, fara mijloace, fara contabilizare, fara amaraciune. Sa ne bucuram ca macar avem urechi si ocazie s-o ascultam de atat de putinele ori cand ea ni se dezvaluie.

- Ii felicit pe toti cei care inca simt. Ii felicit pe toti cei care se hranesc si se adapa din arta ca dintr-o fantana. Ii felicit pe cei carora li se accelereaza pulsul si bataile inimii atunci cand aud un cuvant si li se deschide o noua lume in fata. Ii felicit pe toti oamenii vii si sensibili, organici, fara pvc, fara pastile, fara surogate. Ii felicit pe cei care intra in extaz de la o idee sau de la un tablou sau de la o piesa de teatru.

Si, cu toate ca intru pe un teren minat si plin de uri si de prejudecati tampite si antinationaliste, as dori sa atrag atentia asupra calitatii de geniu, care se aplica tuturor marilor genii, cunoscute sau necunoscute: geniul, pe langa abilitatile sale extraoridinare, are un mare avantaj: cauta! nu se ingrijeste de cum arata ceea ce lasa in urma, daca se incadreaza sau nu in termenii creatiei. Omul cauta! Si lasa opera neterminata. Este cazul lui Eminescu, al lui Da Vinci, al lui Van Gogh, al lui Brancusi. Important este sa cauti permanent. Restul, nu mai conteaza.

silky said...

Sa nu crezi nici pentru o secunda ca actorul isi considera publicul o extensie a sa. dicontra publicul este dusmanul care trebuie imblanzit, caruia noi trebuie sa transmitem energie si sa-l abatem de la gandurile sale cat timp este la piesa.
Cumva, nu stiu cum, il ajuta apoi in ceea ce spuneai, viata de dupa piesa.
Actorul trebuie sa transmita atata energie si sa se faca placut si sa ia toata sala de partea sa, sau impotriva depinde rol, ceea ce nu se va intampla, pentru ca niciodata nu vei lua toata sala de partea ta. considera altul teatral ca un schimb de energie cu momente in care convingi si momente in care nu convingi, un razboi viu care la in urma sa mesajul.
Iti propun o tema de pitura: schimbul de energie in sala de teatru intre actor si public. Sgiur vei intelege ce ti-a scris mai sus.

Supergirl said...

Anonymous multumesc de urare:). Silky, ma bucura mult interventia ta. Mult noroc si inspiratie amandurora! Este randul meu acum. Nu am vrut nicio clipa sa subminez rolul publicului, care intr-adevar da sens creatiei artistice, el este muza, critic, oglinda si emotie. Cand am scris acea interogatie retorica am punctat diferenta dintre oamenii care dau totul pentru spiritul creator si mai putin pentru material, care sunt inzestrati cu harul acesta, care lupta pentru el si cei care sunt "prizoneri constienti" ai unui destin mecanicizat, vezi omul modern... care lasa prea putin din personalitatea lui in urma, care investeste totul pentru un trai mai bun, un deal mai bun si se dezumanizeaza, uita sa simta si sa fie liber. Voi ii dati pret de un minut, o ora.... o poarta catre sine, o frantura de libertate... Ne adresam din paradigme diferite, tocmai de aceea aceasta viziune usor trista a mea nu isi va gasi corespondent in gandurile voastre ce duc la multe momente, care ne dau noua aripi, pentru ca noi puteam uneori sa traim visele voastre la fel cum voi le materializati prin noi, receptorii directi..

silky said...

interventia mea era @anonymous .. dar a iesit bine si asa .. marile adevaruri si descoperiri s-a nascut din intamplare :)

astept si alte articole ale tale ca merita

Anonymous said...

buna

din pacate, eu nu cred in notiunea de "razboi". Nu sunt de parere ca prin razboi si munca de convingere, publicul trebuie cucerit. Nu cred ca prin lupta se poate obtine ceva consistent.
si, am sentimentul, inexplicabil - subliniez, ca sala, ca toata sala, poate fi a actorilor. Daca ceea ce traiesc actorii este intr-adevar profund. sa nu uitam ca cei care nu vor sa fie atinsi de fiorii unei alte dimensiuni, cum se realizeaza sau ar trebui sa se realizeze in timpul unei piese de teatru, nu vin la spectacol. se duc la meci sau se uita la tv. oamenii care vin la teatru vor ceva, cauta ca si actorii altceva decat o existenta cotidiana seaca si obositoare. Dau niste bani pe biletul ala, isi sacrifica timpul - nu e cazul sa porti un razboi cu ei, deoarece ei vin in intampinarea actorilor. cand sunt chemati, ei vin. de aceea nu inteleg de ce trebuie sa purtam un razboi cu ei....de ce sunt dusmani? pt ca raspund la chemarea actorului?...........oamenii vin ca sa fie convinsi de actori, altminteri n-ar mai veni...eu asa inteleg. poate e limitat, dar e ca si in cazul unei expozitii.

sunt de acord cu schimbul de energie, insa subliniez actul de creatie al publicului prin simpla PARTICIPARE la fiintarea unui act creator. atunci, actul creator capata sensuri speciale, deosebite, multiplicate poate la nr spectatorilor prezenti in sala de spectacol. sunt mai multe suflete si energii care PARTICIPA. repet, actorii intr-o sala goala sunt singuri, sunt pierduti. de aceea consider publicul o extensie a actorilor. actul artistic se poate realiza si fara prezenta spectatorilor, dar ia proportii si valente uriase si noi intelesuri atunci cand exista si public. unii fara altii, sunt in gol.

bine, poate exagerez. asa cum este si pictura, asa este si teatrul - cel putin in viziunea mea, ele sunt folositoare in primul rand celui care le exercita, ca meserii, ca pasiuni, ca drum in viata, drum de cunoastere.
insa, ce sentiment de nesfarsita implinire este atunci cand mai vine unu, mai vin doi, trei, cincizeci sa iti fie alaturi, sa impartaseasca cu tine emotia de care esti ravasit!!!!!!!!!!
daca emotia e adevarata, daca emotia e vie, daca emotia poarta sensuri grave si tu, prin practica indelungata, abilitati si exercitiu zilnic, ai reusit sa-i surprinzi o forma, atunci nu mai trebuie razboi. Contactul se face de la sine, fara exceptii, sala e in picioare, privitorii raman muti si confuzi, deja pierduti intr-o noua atmosfera, nimic nu mai e necesar, totul e suficient. ai produs soc - nu in sens negativ, cat in sensul unei intrebari, unei supradimensionari a constiintei si a sufletului.
asa inteleg eu actul artistic, orice fel de act artistic.