Incepusem acest post de ceva vreme (partea foto) ... si iata ca i-a venit si lui randul, mai bine mai tarziu, decat niciodata... Cine a spus ca atunci cand exista sentimente merita sa dai tot si poate chiar ceva peste... cred ca era beat, naiv sau victima sigura. Daca dai tot, risti sa ramai fara nimic, iar noul "proprietar al tot-ului tau" s-ar putea sa uite ca existi. Nimanui nu-i va pasa de tine asa cum meriti si daca ai impresia asta...ghinion..., asa ca ai grija si pastreaza ceva si pentru tine. Mentionez ca mai sus nu exista niciun fel de referire materiala, desi pentru multi si aceasta latura este expusa semnificativ in relatii.
Frumos cum, orb fiind, te arunci, te dai peste cap de trei ori ca sa il bucuri pe celalalt, pentru ca apoi sa ai o mica, MARE surpriza... sa constati ca ce inseamna pentru tine enorm, inseamna fix nimic pentru celalalt...
Totul se darama mai devreme sau mai tarziu, asa ca de ce sa alegi sa te expui? Ca sa ai ce sa pierzi? Ca sa alegi sa te lovesti de zidurile invizibile ale egocentrismului unora?
Iar pentru cei care inca mai cred in povesti cu printzi si printzese, in paradisul iubirii si intelegerii... NEWS FLASH, NU EXISTA! C'est foutu demult, inca din vremea unicornilor inaripati! Accepti sau alegi sa te minti singur constant.
Cand dai, dai, dai si iar dai la un moment dat.... mai spui si STOP, totul are limite in viata asta... Iar daca mai ai si norocul sa dai peste un partener care iti insira epopee, "monumente" de vorbe goale si hipnotizante care iti spun FIX NIMIC, u've got it all... Nu cred ca exista cineva care vrea sa i se spuna exact ce vrea sa auda, fara vreo baza practica.... Sau daca cineva alege sa faca asta, o face inconstient. Vorba trebuie sa fie umbra faptei, nicidecum invers...
Dar NU, haideti sa vorbim vorbe!
Si ca sa fie perfect, cand ceva nu iese sau, mai rau, iese la suprafata contrar asteptarilor sau dorintelor si eforturilor... ne cade cerul in cap, drama noastra e cea mai drama, spargem, urlam, lovim, tunam, fulgeram, plangem oceane.... Hai, hai, ai dat de greu?... Nu ti-a spus nimeni ca lacrimile sunt pentru ingeri si copii? O lacrima nu sterge nimic, pe mine ma lasa rece de cele mai multe ori, iar cand episoadele sunt repetitive, deja... e mult prea mult... e ca o piesa de teatru ieftina sau o refulare a neputintei. E ok sa plangi, e uman, te descarci, dar nicidecum un lucru pe care sa il invoci tot timpul, nu este ceva cu care te mandresti... ci un ritual intim... care marcheaza momente... tragice, fericite... atunci intr-adevar au valoare lacrimile....
E asa trist sa pierzi tot pentru ca nu stii sau esti incapabil sa apreciezi, pentru ca nu vezi, nu simti, NU ACTIONEZI... e usor sa te ascunzi in coltul tau de lume si sa arunci vina pe altii, pe viata... e prea greu si solicitant, sa te uiti si in tine si sa vezi ca si tu gresesti.
Relatiile sunt un carusel halucinant de compromisuri si dezamagiri, acest lucru se datoreaza in mare parte pentru ca nu ne iubim noi pe noi suficient. Cineva imi spunea zilele trecute ca a invatat de la oameni ca o surpriza pentru cineva drag nu este intotdeauna cea mai buna idee, oamenii reactioneaza diferit sau NU reactioneaza nicidecum cum ne-am imagina noi. Demersul "safe" ar fi sa NU facem surprize, am aflat si eu in cele din urma... traindu-mi propria experienta... nimeni nu merita, ceea ce stii sigur ca nimeni nu ti-ar face vreodata tie.
Ce am invatat de la subiectul de azi? Ca trebuie sa ne iubim pe noi insine mai mult, ca orice compromis are efecte secundare, ca viata e prea scurta ca sa ne investim timpul in persoanele nepotrivite, ca totul are o limita si un sfarsit, mai ales rabdarea si increderea... ca visul cateodata moare, se stinge, se reaprinde, insa pana la urma moare daca nu are pentru ce sa zboare.
2 comments:
Trist si partial adevarat. Partial pentru ca inca nu stiu sa se fi gasit modalitatea de a realiza ceea ce spui tu: sa tii ceva si pentru tine. Mintea ta poate sa incerce cat vrea ea sa controleze inima - daca sentimentele sunt puternice si sincere nu exista niciun fel de sansa. Asa ca eu zic tocmai invers - mai bine da tot. Pana cand te parlesti (de acord, cel mai probabil e doar o chestiune de timp) o sa ai cele mai intense si cele mai frumoase trairi. Iar daca dupa ce te parlesti si dupa ce trece arsura ramai cu amintirea acestor trairi - eu zic ca e super si ca se si poate. Iar in alta ordine de idei... cine stie... poate chiar va fi bine (chestia aia ca la boli - un caz la 1 milion de oameni :-)).
uneori mai bine nu, alteori mai bine da.
de ce sa spunem doar nu, sau doar da, cand in viata se pare ca avem
doar aceste doua optiuni cu care putem jongla...ele permit oricum un numar limitat de combinatii :)
e adevarat ca deschiderea presupune un oarescare risc,
iar deschiderea in fata oricui, fara discernamant, poate fi de multe ori inadecvata.
unii ar spune ca este chiar o dovada de prostie.
e adevarat, oricat de maturi am fi, asta nu ne face invulnerabili.
dar cred ca exista un moment in viata in care poti sa iti asumi o atitudine deschisa in aproape orice context, daca ai la indemana resurse pentru a te proteja.
nu cred ca scopul, in viata, este sa traim fara a fi raniti.
nu spun nici ca a fi ranit e ceva preferabil. numai ca, de multe ori, ranile de acest gen iti pot oferi un pic de umanitate si iti pot pastra deschiderea catre ceilalti, dandu-i un plus de autenticitate.
pentru mine ranile au simplificat un proces...si relatiile mele s-au transformat, in functie de
capacitatea mea de a asimila sau nu experienta mai "trista" a vietii.
este sanatos ca atunci cand ne simtim vulnerabili sa ne protejam.
la fel de bine stiu, din propria experienta, ca vulnerabilitatea, rana, m-a facut sa ma apar
si in relatiile in care nu era cazul. iar inchiderea mea m-a facut sa pierd mult. si multa vreme am stat pe loc din aceasta cauza.
vedeam si eu, ca si tine, ca ar trebui sa ma iubesc mai mult, sa pastrez ceva si pentru mine, sa incetez sa mai dau...
in fond...faceam negot "cu mine" pentru ca imi era mai simplu asa. sa trec "bunurile mele" in gestiunea altora, pretinzand ca afectiunea pe care eu o daruiesc este cel mai de pret lucru, iar celalalt nu a stiut sa primeasca sau sa valorizeze, sau sa ofere tot atat la schimb.
de fapt, e ca si cum nu ai decat o singura carte si pariezi totul pe ea, asteptand sa castigi lozu' al mare.
acum ma intreb...chiar stau lucrurile asa?
e adevarat ca e bine sa fim atenti la oamenii cu care relationam. asa cum, in mod sigur, cu unii oameni putem avea relatii mai deschise decat cu altii.
cred ca ne putem simti tradati, lezati, umiliti in relatii. si mai cred ca numai un copil nu are resurse pentru a se apara in aceste circumstante si de aceea el ramane inocent, iar cei ce il ranesc raman mai mult sau mai putin niste abuzatori.
insa in cazul nostru, al celor care nu mai suntem copii, responsabilitatea pentru mersul placut sau neplacut al relatiei se imparte la doi.
pentru cel care este o victima, asa cum ai spus si tu, aceasta parte ramane imposibil de zarit...
Post a Comment