"Trebuie sa incerci necontenit sa urci foarte sus, daca vrei sa poti sa vezi foarte departe..." Constantin Brancusi

Oare Brancusi avea dreptate? Oare acesta este mesajul real al coloanei infinitului. Nimeni, niciodata nu va stinge setea omului de mai mult, de autodepasire... Cineva imi spunea la un moment dat " vreau sa fiu lacom cu mine insumi", un om a carui ambitie trece peste toate, care din slab te face puternic, din vulnerabil, de neclintit... Cu totii speram, visam, luptam cu viata. Dar oare nu aceasta este frumusetea? Drumul catre acel "ceva", care aparent ne lipseste. Pentru ca in clipa in care atingi culmea mult ravnita, se intrezareste usor alta culme mai atragatoare, si apoi alta si alta... Ne dorim cunoastere, valori materiale, statut social si le obtinem, insa tot timpul acea senzatie de goliciune va exista in noi, pentru ca asa suntem construiti sa tindem catre tot mai mult, mai sus, mai departe. In acest lucru rezida "nefericirea" multora, in sentimentul constant de neimplinire. A tinde catre perfectiune inseamna a-ti face elan, nu a crede ca o vei atinge. Omul e perfect in insasi imperfectiunea lui, ia-i viciile si va deveni un animal neinteresant, care nu isi pune intrebari, care supravituieste, nu traieste viata. Am prea putine momente in care constientizez cu adevarat ce am eu, sansa mea in privinta scolii, carierei, vietii sociale, dar mai ales din punctul de vedere al familiei. Stiti oare cand constientizez ca lacomia mea cu mine nu are limite? Cand privesc adanc in ochii unui batran sleit de puteri, abandonat pe strazi, cand vad un tanar bolnav de o boala incurabila sau cel mai crunt, cand constientizez ca moartea chiar exista si ca vietile celor dragi sunt efemere. Oare atunci lupta pentru afirmare, banii, job-ul mai au vreo valoare? Doar atunci ma cutremur si multumesc pentru ce am. Pentru sanatate, familie, prieteni si cariera. Insa la scurt timp reintru automat in goana dupa inaltimi, conform chemarii naturii umane...