Confesiunile umbrei unui strain

Parca o aude uneori… DA, da…  e acolo… trebuie sa fie. Este?!

Simte cum chicotitul ei ii gadila timpanul si il cuprind fiori reci, apoi fierbinti…

Ea e mereu cu el, cumva el stie asta, vrea sa creada asta, desi nu au mai vorbit demult.

Nu are cum sa nu fie cu el, pentru ca este in el, ascunsa si imbratisata de amintiri si emotii.

Bizar este ca ca Ea este cu el, desi nu este.

Iar el, el pluteste intr-o lume rece, distanta si straina de el, si se imbata cu iluzii. E atat de “usor” asa.

Si DA, e mandru de el, atat de mandru de ce a realizat in ani si, in momentele lui cu el, ar vrea sa ii strige si ei cat il tin puterile. Iata-ma! Nu ai crezut in mine. Am reusit! Dar… am nimic fara tine!... Nu o va face, pentru ca e mai “usor” sa vietuiesti printre straini, sa fii acolo, dar sa nu fii defapt… sa nu iubesti atat de intens, incat te sfasie pe dinauntru.

A mai facut un pas… si inca un pas. Si-a pastrat zambetul de inger si a fermecat-o pe ea si este a lui. Dar  ea nu e Ea, nu are cum sa fie Ea! Pentru ca Ea l-a ridicat, l-a coborat si iar l-a ridicat, cum nu o va face nimeni, asa ca… a ales sa se indeparteze de ea si sa isi poarte drumul insotit doar de umbra lui, pentru ca ea nu il va trada, nu il va minti, nu il va dezamagi, nu il va provoca sa SIMTA ca traieste.

 

Uneori cand isi asculta inima cum bate, tresare si ar vrea sa o caute, sa mai stie de Ea. Dar ce drept are el sa o tulbure? Doar sansele se numara, si s-au terminat de mult timp. Nu? S-au terminat?!

Astazi a visat-o. Si, in vis, amandoi aveau curajul sa se uite in ei si sa vada ca irosesc timpul, ca oricat de departe ar fi, oricat de muti sau orbi, mereu se vor reintalni, se vor regasi, chiar fara voie, pentru ca ce au avut este indestructibil. Ei sunt eterni. Oricat ar nega si oricate roluri ar juca, autentici au fost doar impreuna. Mereu vor exista undeva, dincolo de timp si materie.

Da, a visat-o si a simtit cum lumea lui nu are sens fara Ea. S-a dus temator unde stie ca “este” ea. Dar nu a facut decat sa stea pe intuneric, pe un drum prafuit... sa o astepte, ca si cum Ea ar sti ca el e acolo si o asteapta. Fara a ii iesi insa in cale. Tresarind la gandul ca poate Ea il va zari din intamplare.  E prea las, prea las sa lupte si prea sensibil ca sa striveasca ce Ea poate ca a construit in lipsa lui… Asa ca a aprins farurile si a gonit inapoi spre lumea lui de straini, unde nu trebuie sa simta si sa doara. Si, din cand in cand, o mai asteapta pe drumul prafuit.

Uneori regretul il ameteste, il doboara, il umple de URA fata de el insusi. Cuvinte, acte de copil, venin izvorat din nestiinta, explozii, implozii, lacrimi si nebunie, toate au daramat-o pe Ea, pana cand a renuntat la el, pentru ca nu a mai avut putere sa lupte.

Toate ii rasuna in minte si orice ar face, raman acolo, il bantuie si… nici nu le lasa sa plece, pentru ca sunt tot ce i-a ramas de la Ea.

Cum ii canta pe drumuri fara tinta…

Cum il suprindea si il facea sa stearga orice incruntare.

Cum nu inceta sa ii daruiasca lucruri marunte sau mari, pe care le arunca in mod natural, pentru ca stia ca vor veni altele.

Cum il privea in diminetile reci, cu ochii mai luminosi decat viata.

Cum il sprijinea si era stanca lui neobosita cand veneau furtuni.

Cum cafeaua avea gust, cand era langa el.

Iar muzica…, muzica era Ea.

Cum se simtea invincibil datorita ei si imaginatia lui nu cunoastea notiunea de limita.

Cum credea in el, ca in ingeri, si avea rabdare cu el pana la capatul lumii, pentru a o lua de la capat, desi el visa forme si ravnea dupa idealuri pustii.

Cum murea pentru ea, pentru a trai pentru el, desi el era prea amortit sa vada.

Cum era uneori iresponsabil de responsabila.

Da, Ea, cu zambetul ei senin, cu vibratia ei ametitoare, cu romantismul ei de poveste si toleranta aparent imposibila. Il iubea pana la cer si inapoi, si chiar mai departe, pana acolo unde poti ajunge cu gandul.

Cu incapatanarea ei de a nu renunta la el, desi el nu era “acolo” de cele mai multe ori. El alerga, vroia patimas sa fie "liber" sa fuga pretutindeti si nicaieri… Pentru ca apoi, cand Ea s-a ascuns intr-o alta lume, sa realizeze ca el nu e el, fara Ea.

Iar Ea... Ea i-a promis ca il va astepta sa se regaseasca, desi va fi departe. De ce nu l-a asteptat? De ce s-a imbracat si ea cu forme si idealuri pustii, de ce i-a fost teama?! Pentru ca l-a urmat pe el in oglinda, a ales un drum ca al lui si a ramas acolo.

Cine este el?

Cine este Ea?

Simplu. Sunt ei, doi care vor fi mereu unul si… poate ca intr-o zi in viata asta sau in alta, isi vor urma destinul de care fug, de care se ascund cu atata indarjire. Cine stie? Ei sigur nu.

Un lucru e cert in toata aceasta ceata apasatoare, umbrele lor sunt una. Iar slabiciunea lor e reala, umana, normala… i-a alienat, si tot ea poate ca ii va aduce impreuna. Nu e nici trista, nici absurda povestea lor, e candida si fragila, e dincolo de orice si oricine. De neinteles poate, dar ei au trait intr-o secunda mai mult decat altii au trait in decenii, pentru ca si-au dat voie sa SIMTA, sa riste, si impreuna, si separat - uniti de acelasi gand si sentiment, ca au iubit in vazul tuturor si ca iubesc in taina.

Uneori se trezesc si se simt aproape, desi viata i-a rasfirat in colturi diferite ale lumii, cu nenumarate chipuri si experiente noi. Si, zambesc cu ochii umezi, pentru ca stiu ca pret de o secunda sunt EI, fara complicatii, fara prejudecati, fara teama. Viata i-a schimbat poate, dar nu intr-atat cat sa se piarda unul de altul.

Morala? You figure it out:). 

Dincolo de “poezia” acestui post, n-o sa gasiti simpla “poezie”.